Nu e toamna cum esti tu,

vara mea de suflet, nu,

pe pamant,

vara decazu.

Daca padurea ne condamna

la nostalgie, fara rost,

e toamna, vara mea, e toamna,

asa cum poate n-a mai fost.

Atatea taine nepatrunse

ne cad in brate la un semn

si suntem imbracati in frunze

si captusiti c-un fel de lemn.

In rau sunt doua lazi de bere,

pe foc s-a pus un ultim vreasc,

trec cerbi frumosi, bolnavi de fiere,

catre cerboaice care nasc.

Si ziua e atat de mica

incat n-ai vreme de-un salut,

si-un fum noptatec o complica

si saptamana a trecut.

Mai e in tot un pic de vara,

dar paturi aspre ne-nsotesc,

la orice drum mai lung afara

prin clai de aburi nefiresc.

Mai am senzatia ca toate

pot fi si altfel decat sunt,

dar muntii-mi pun poveri in spate

si simt ca port pe talpi pamant.

Acum si fiarelor li-i foame

si ies lunatice la drum,

padurea este numai drame

si-o mai salvam cu cate-un fum.

Dar ea, deodata, ne condamna

la nostalgii si la pacat,

e toamna, vara mea, e toamna,

si-atat de singur m-ai lasat